Lomography Konstruktor - amintiti-va de copilarie si bucurati-va de propriul vostru aparat

În special aceia dintre noi care am copilărit la începuturile anilor 1990 ne amintim cu siguranță de machetele de avioane, pe care trebuiai să ți le asamblezi singur, piesă cu piesă, după care trebuia să le vopsești cu grijă, să aplici autocolantele cu siglele companiilor aeriene și apoi, triumfător, să-ți instalezi avionul pe un piedestal, pentru a putea fi admirat de toți cei care aveau să-ți viziteze camera.

Cei de la Lomography s-au gândit și ei la acest lucru și ne propun o jucărie care va bucura cu siguranță copilul din orice fotograf: Lomography Konstruktor, un aparat SLR pe film, pe care trebuie să ni-l asamblăm noi înșine.

Puteți vedea, în cele ce urmează, exemplarul meu, la a cărui asamblare am trebăluit puțin peste 3 ore:

Și, spre deosebire de machetele de avioane, Konstruktor-ul chiar face poze... puteți vedea mai multe imagini realizate cu acesta în articolul dedicat, de pe forumul pe care îl administrez, Calatorie-Fotografie.NET: http://www.calatorie-fotografie.net/t414-lomography-konstruktor-sau-cum-sa-ne-asamblam-propriul-aparat-slr-pe-film

Lomo Smena 8 - un aparat mereu tanar

Timp de aproape patru decenii, între 1953 și 1991, la Fabrica de Instrumente Mecano-Optice din Leningrad (mai bine cunoscută ca LOMO) au fost produse aparatele Smena (Tineretul, în limba rusă).

Gândite ca aparate ușor de utilizat și, în același timp, accesibile ca preț, acestea au servit multor generații de amatori și entuziaști ca instrument de inițiere în tainele fotografiei. Au existat nu mai puțin de 16 modele de aparate foto Smena, cele mai răspândite fiind Smena 6, 8, 8M și Smena Symbol.

De remarcat că aparatele Lomo Smena au servit și drept instrument al promovării apropierii și bunei înțelegeri dintre URSS și Occident: între 1963 și 1971, a fost produsă o versiune de Smena 8 special destinată pieței britanice, cunoscută drept Cosmic 35. Evident, aceasta era inscripționată cu caractere latine, evitându-se astfel dificultățile în utilizare determinate de necunoașterea caracterelor chirilice de publicul din afara spațiului sovietic.

Am avut ocazia să testez, timp de câteva spătămâni, un Lomo Smena 8, aparat de fotografiat datând de la începutul anilor 1970. Livrat într-o husă din mușama ce imită pielea - material folosit pentru husele mai scumpelor aparate Zorki și Zenit - și având o carcasă din bachelită, neagră în majoritatea ei și cu un gri imitând metalul în partea superioară, Smena își trădează apartenența la clasa aparatelor destinate amatorilor, cu un buget limitat.

Obiectivul aparatului are focala de 40 mm și diafragma maximă de f/4, fiind nedemontabil - lucru normal, dat fiind că vorbim de un aparat compact, precum și dacă avem în vedere faptul că vizarea se face printr-o deschidere situată în colțul stânga-sus, nu direct prin obiectiv. De altfel, vizorul este calibrat din construcție pentru focala obiectivului (de remarcat că, pentru a folosi obiective cu focale diferite de cea standard pe aparatele telemetrice, erau disponibile vizoare separate, ce se montau pe patina de blitz; la Smena, obiectivul fiind încorporat aparatului, această complicație tehnologică e eliminată).

Probabil singurul dezavantaj major al Smena 8 este absența oricărui mecanism de asistență la focalizare: putem alege distanța până la subiect (între 1 și 11 metri, sau infinit), dar nu avem niciun instrument care să ne ghideze în acest sens. Va trebui deci să o aproximăm noi - și cu cât o aproximăm mai bine, cu atât imaginea va fi mai clară... însă, dacă ne gândim bine, acesta e farmecul lomografiei, nu-i așa? ;)

Astfel, micuțul Smena este un aparat ce își păstrează încă spiritul tânăr, chiar la mai bine de două decenii de la scoaterea din producție.

Puteți vedea mai jos câteva imagini, înfățișând micuțul Lomo Smena 8 pe care l-am avut spre testare:

DM Paradies ISO 200 - mai bun decat ar parea, pentru cel mai ieftin film de pe piata

Dincolo de limitarea inevitabilă a numărului de poziții de pe filmul foto de 35 mm (36 cadre fiind oricum, numai multe nu, mai ales în ziua de azi, când suntem obișnuiți cu numărul virtual nelimitat de cadre oferti de aparatele digitale, în cel mai autentic spirit consumerist), apare și limitarea majoră a prețului: doar costul unui film și al developării ne poate aduce în jurul valorii de un leu pe cadru... preț măricel, dacă socotim că, pe digital, uzura obturatorului unui DSLR mediu ar aduce costurile undeva la 4 bani pe cadru.

Așadar, a fi cât mai economi cu filmul folosit, declanșând doar când avem un subiect care să merite cu adevărat imortalizat, devine ceva de bun-simț; ar fi complet irațional să procedăm altfel... sau ar fi valabilă vorba cum că tocăm filmul.

Un alt mod în care putem fi economi este să folosim un film mai ieftin, cel puțin în cazurile în care practicăm lomografia, doar din pasiune, fără a urmări realizarea unui proiect artistic mai important (dacă facem fotografie artistică pe film, în vederea obținerii unor cadre de mari dimensiuni pe hârtie foto, nu va mai fi atât de absurd nici să investim în filme precum Kodak Professional Portra ISO 800, chiar la prețul lor de 49 lei rola, în oferta F64).

Un film pe care l-am descoperit întâmplător, însă s-a dovedit a fi nesperat de bun, este DM Paradies ISO 200. Comercializat în rețeaua magazinelor de articole cosmetice DM, în pachete de câte trei role, la prețul de 22 lei, acesta este de departe cel mai rentabil film foto de pe piață (la 7,33 lei rola de 36 poziții, prețul său este cu 26% mai mic decât al Kodak ColorPlus 200, cel mai ieftin film aflat în vânzare în magazinele foto specializate).

De pe ambalaj, nu găsim indicații clare cu privire la proveniența filmului, singura mențiune fiind "Hergestellt in Asien" - unde exact în Asia, care se întinde din Turcia până în Peninsula Coreea și de la Oceanul Înghețat la Golful Bengal, nu ni se precizează.

Din discuții cu alți pasionați de fotografie, am aflat că filmul DM Paradies ISO 200, de 36 poziții, ar fi de fapt un Fujicolor C200, vândut sub marca proprie a lanțului Drogerie Markt. Personal, nu m-aș supăra deloc să stea astfel lucrurile, o rolă de Fuji C200 costând undeva la 12 lei (atunci când se mai găsește).

Filmul a fost conceput pentru procesarea standard C-41 (cea uzuală în laboratoarele foto), însă unii pasionați au încercat să-l developeze acasă, în soluții pentru filme alb-negru - și, lucru îmbucurător, au reușit. Astfel, DM Paradies ISO 200 poate reprezenta o alternativă ieftină nu doar pentru filmele color, ci și pentru cele alb-negru (care de multe ori sunt mai scumpe decât cele color, în zilele noastre).

Deocamdată am developat filmul DM doar la un laborator specializat, însă nu exclud ca pe viitor să încerc și varianta developării manuale.

Până atunci însă, vă prezint câteva poze,  fotografiate cu aparatul Nikon F60, developate conform standardului C-41 și scanate cu Epson V500 Photo:

Zorki 4 - un aparat pe film construit ca un tanc sovietic

Urmare a înfrângerii suferite de Germania în al doilea război mondial, una din fabricile Leica a fost capturată și relocată în Uniunea Sovietică, la Krasnogorsk, lângă Moscova.

La trei ani după încetarea războiului, în 1948, Uzina Mecanică de la Krasnogorsk (KMZ) lansa aparatul de fotografiat Zorki 1, o copie a aparatului telemtric (rangefinder, pentru cei care preferă engleza) Leica II, model ce data din 1932. Rușii nu se vor limita la a copia originalul german: sub coordonarea talentatului inginer N. Marienkov prototipul Leica va fi perfecționat, luând naștere o întreagă gamă de aparate produse în URSS.

Seria Zorki a inclus numeroase modele, cu indicative de la Zorki 1 la Zorki 12, ultimul Zorki 4K fiind produs în anul 1978 (în 1977, KMZ lansa Zenit  TTL, un aparat SLR pe film cu exponometru electronic, ce lăsa serios în urmă aparatele telemetrice, mai lente în operare și care nu dispuneau de exponometru, bazându-se exclusiv pe intuiția fotografului).

În familia mea a supraviețuit timpului un Zorki 4, datat 1967. Cum în acel an se împlineau 50 de ani de la Revoluția din Octombrie 1917, conducerea fabricii a decis lansarea unei ediții aniversare a aparatului, ce poartă indicativul 50-Oktiabr.

Marcajul aniversar celebrând 50 de ani de la începutul insurecției de la Petrograd (25 octombrie 1917), este clar vizibil pe latura dorsală a aparatului.

La interior, se observă construcția solidă, tipic sovietică: toate angrenajele sunt din metal, făcute să reziste cu brio trecerii timpului. Chiar după 47 de ani, aparatul arată impecabil și e în stare normală de funcționare. 

Singurele semne de uzură se văd la perdeaua din pânză obturatorului, care s-a tocit ca urmare a rămânerii îndelungate în aceeași poziție (aparatul a stat nefolosit timp de mai bine de 15 ani).

Aparatul telemetric Zorki 4, cu obiectivul demontat:

Inelul de focalizare de pe obiectivul Jupiter 8 50 mm f/2,0 se învârte ceva mai greu decât normal, acest lucru putându-se însă remedia prin demontarea și ungerea sa.

Spre deosebire de producătorii contemporani, rușii anilor 1960 nu se zgârceau cu accesoriile, aparatul fiind livrat cu o husă din piele de o calitate cum rar mai întâlnim în prezent:

Specificațiile Zorki 4 includ un timp de expunere configurabil între 1/1000 și 10 secunde, precum și modul Bulb (pentru a cărui utilizare este recomandabilă montarea declanșatorului pe cablu, livrat ca accesoriu, sau a temporizatorului), timp de sincronizare cu blitz-ul de 1/60 sec. și corecție dioptrică +/-2, pentru a se adapta vederii fotografului.

Au existat două variante de obiective livrate standard cu aparatul, Industar 50 mm f/3,5 și Jupiter-8 50 mm f/2,0, aceasta din urmă regăsindu-se și pe exemplarul meu. Îl puteți vedea în imaginile de mai jos:

La diafragma maximă, f/2,0:

La f/4:

Obiectivul Jupiter 8 50 mm f/2,0, vedere posterioară. Se observă filetul cu diametrul de 39 mm - de unde și numele monturii, M39 (o adaptare sovietică a M42-ului german, dar care se va regăsi și pe Zenit-urile produse în URSS).

În prezent, aparatele Zorki se vând pe piața second-hand cu prețuri între 150 și 250 lei, în funcție de starea lor. Personal însă, nu l-aș da sub nicio formă pentru acești bani, nu doar pentru că reprezintă o moștenire de familie, ci și pentru că ar fi dificil a mai găsi vreodată unul în aceeași stare perfectă de conservare și cu setul complet de accesorii (husă, cablu de declanșare, trepied, blitz).

Despre acestea însă, în articolele viitoare :).

Cum developam manual filmul fotografic de 35 mm

Am văzut în postarea trecută care sunt avantajele pe termen lung ale fotografierii pe film. Să ne oprim în continuare asupra pasului cel mai important de după fotografiere, mai exact developarea filmelor.

Dacă dorim să facem totul ca la carte, trăind întreaga experiență a fotografiei clasice, de dinaintea erei digitale, nu vom folosi film cu procesare automată C-41 (majoritatea filmelor din comerț, care pot fi procesate de mașinile cunoscute ca MiniLab, din dotarea magazinelor foto). Ne vom developa noi înșine filmul, bucurându-ne de fiecare clipă a acestui proces fascinant.


Voi prezenta principalele etape ale developării unui film alb-negru cu procesare manuală, ilustrând articolul cu imagini de la un workshop la care am participat de curând și despre care am scris și pe celălalt blog al meu, Fotografie Cluj.

• În primul rând, întrucât majoritatea aparatelor cu motor de antrenare a filmului îl rulează complet în casetă după realizarea ultimului cadru, nemairămânând în exterior nicio bucățică de care să-l apucăm, trebuie să folosim extractorul de filme pentru a scoate capătul pe care îl vom introduce pe spirala din tancul de developare 
  
  
  
• Apoi, vom folosi o foarfecă pentru a rotunji colțurile filmului și a lăsa în exteriorul casetei o bucățică simetrică, de lățimea normală a filmului (eliminând practic bucata mai îngustă care se prinde pe rola de antrenare din aparat). Astfel trebuie să arate filmul decupat corespunzător:

•  Urmează încărcarea filmului pe spirala tancului de developare. În acest scop, vom introduce capătul său pe șanțul exterior, apoi vom roti înainte-înapoi, în mod repetat, de latura superioară a spiralei, până ce întregul film e tras pe aceasta. În imagine, puteți vedea spiralele unui tanc de developare cu capacitatea de 5 filme... pe una din acestea a fost încărcat și filmul meu (în întuneric total, bineînțeles, pentru a nu-l voala).

• În pasul următor, tancul de developare e umplut cu revelator și agitat printr-o mișcare circulară o dată la 2 minute. După 10 minute, tancul e golit și clătit cu apă. Urmează umplerea cu fixator, în care filmul trebuie să stea alte 8-10 minute. Timpii exacți și temperatura optimă a apei se vor regăsi pe eticheta soluțiilor folosite.

 

Tancul de developare, lăsat la clătit după ce a fost golit de fixator. Astfel, sunt îndepărtate impuritățile care ar putea păta filmele în etapa de uscare.

• După finalizarea developării și scoaterea filmelor din tanc, acestea trebuie puse la uscat. Cea mai la îndemână soluție este a le pune pe o sfoară, atârnând de ele o greutate care să le întindă cât mai bine:

Odată încheiată și această din urmă etapă, filmele noastre sunt gata a fi mărite pe hârtie, scanate sau pur și simplu stocateîn arhiva personală... iar noi vom avea satisfacția că am dus la bun sfârșit întreg procesul fotografic, de la expunerea cadrelor la developarea filmului.

Mai jos, unul din cadrele mele preferate de pe filmul cu pricina:

În articolele viitoare, vom vedea care sunt avantajele imprimării pe hârtie fotografică, dar și ale scanării pozelor noastre.

Pledoarie pentru film. O sfidare adusa timpului

A devenit aproape un clișeu a pomeni de era digitală: copiii învață să se joace pe tabletă înainte să citească, e mai simplu să-ți faci o rezervare online pentru un bilet de avion ca să traversezi oceanul decât să-ți faci un abonament local de autobuz și orice telefon mobil are cameră foto încorporată.

Problema este dacă nu cumva, în această simplificare și căutare a comodității nu se pierde ceva. Aș spune că, într-adevăr, se pierde. Se pierde dacă nu chiar perenitatea, cel puțin durabilitatea fotografiilor noastre: dacă un film o dată developat are o durată de păstrare mai lungă decât viața fotografului, o imagine digitală e condiționată de tehnologia de la momentul respectiv, în permanentă schimbare.

Dovada, mai jos:

Am realizat fotografia din stânga la un concert al formației Omul cu Șobolani în anul 2001, cu un Polaroid PDC-640, unul din primele aparate digitale accesibile publicului larg. Rezoluția acesteia era de 640x480 pixeli, cât a monitoarelor VGA din vremurile respective.

Imaginea din dreapta am făcut-o după  doisprezece ani, când am avut ocazia să fotografiez la un concert al aceleiași formații. Tehnologia a evoluat (dețin în prezent un Nikon D90, care deja și el începe să fie depășit de evenimente), iar proporțiile în care a crescut rezoluția sunt cât se poate de vizibile: de la timbru la poster. Și nu exagerez, de la 0,3 la 12 megapixeli diferența e de taman 40 de ori.

Dacă acest lucru s-a întâmplat în doar 12 ani, gândiți-vă cum vor arăta pe monitoarele de peste 30-40 de ani cele 4000 de fotografii de la nunta de acum, pe care ați plătit peste 2000 lei... probabil vor fi mai mici decât iconițele de pe desktop, dacă nu cumva nici nu va mai exista tehnologia pentru a citi DVD-ul personalziat în copertă de piele pe care l-ați promit cu mare pompă.

În schimb, filmul rezistă mult mai bine trecerii timpului:

Fotografie realizată de bunicul meu în anul 1969, înfățișând lacul din Gheorgheni, Cluj (da, astfel arăta locul cunoscut în prezent ca Iulius Parc în urmă cu mai bine de patru decenii).

Am scanat filmul în ianuarie 2013, la peste 43 de ani de la expunerea cadrului cu pricina. Acesta era păstrat în stare perfectă, fiind aproape de necrezut că a trecut atâta timp de la expunerea și developarea sa. Și nu e un caz singular, am moștenit peste 100 filme, toate în condiție excelentă.

Așadar, nu îmi rămâne decât să concluzionez că, pentru păstrarea pe termen lung a fotografiilor, filmul rămâne de departe cel mai indicat mediu de stocare. Departe de mine gândul că ar trebui să nu mai fotografiem pe digital... doar că, pentru ce am dori să păstrăm peste ani, ar fi mai bine să tragem (și) pe film.